„Nimeni nu trăiește cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta a seductiei”, probabil prin fraza asta Gabriel Liiceanu mi-a captat privirea și mi-a împăienjenit creierul, determinându-mă astfel să iau cartea acasă Despre seducție și s-o lecturez cu poftă.În fond, autorul ne relatează despre seducție din diverse puncte de vedere ale binecunoscuților comentatori raportate la marile opere, ce au făcut ravagii în lumea întreagă. Una din cărțile lui Octavio Paz a întrat în vizorul lui Liiceanu, mai concret „Dubla flacără”, ce are la bază o „geometrie pasională”. Iar potrivit temei seducției, putem spune că protagoniștii se duc unul pe altul „de-o-parte”, în acea lume pe care tocmai iubirea lor o deschide, numai și numai cu ajutorul cuvintelor. Sentimentul iubirii este scăldat „într-o etică, o estetică și o etichetă”, pe care Paz le numește laolaltă curtoazie. Interesant în povestea lui Shakespeare este faptul, cum putem urmări construcția pasiunii între „Romeo și Julieta”, descrisă de Paz în propria carte. Nicăieri nu apare atât de bine pronunțată piramida geometriei pasionale „sex-erotism-iubire” a lui Octavio Paz, precum în piesa shakespeariană. Spre deosebire de poezia provensală, sexul nu mai este aici un simplu element al scenariului erotic care apoi este retras și negat de madonizarea iubitei. Poposim în lumea lui Boccaccio, în „Decameronul”, care expune conflictul dintre carne și spirit, iar Boccaccio pentru a demonstra acest lucru, procedează ca un om de știința, care confruntă o imagine prestabilită cu realitatea ei. Pentru a transa conflictul pe care platonismul și creștinismul îl deschiseseră în inima însăși a ființei umane, trebuie mers în mănăstire, adica în locul în care pretenția supremației spriritului s-a obiectivat ca institutie. Universul lui Boccaccio include povești în care eroii sunt persoane ce se dedică întru totul forței Supreme și care sunt supuși parcă să se dezbrace pentru a exhiba ceva, ce rasa trebuia să ascundă o dată pentru totdeauna. În spatele uniformei călugărești apare, insidioasa și universala, uniformă a cărnii. În majoritatea paginilor din „Decameronul” plutește un fel de seninătate a simțurilor, care nu este tulburată nici de pasiune, nici de vaste comentarii spirituale. Senzualitatea care în aceste povești este prezentată liber peste lume, nu trimite niciodată dincolo de ea însăși. Ea pur și simplu este, și Boccaccio o descrie cu simplitatea unui pictor de geniu care, pictând „ceea ce vede”, pare să ignore că reprezintă de fapt lumea insăși în profunzimea ei extremă. În mai toate povestirile din „Decameronul” există o ironie încadrată de o siguranță de sine aproape orgolioasă, specifică celui ce se știe în posesia unui adevăr negociabil. Elogiul cărnii e făcut în măsura în care nimeni nu i se poate opune, ba mai mult, în măsura în care cine-i refuză drepturile, devine ridicol. „Don Juan” a lui Moliere este o comedie, însă presupune și anumite momente sincere. Ca spre exemplu cum protagonistul afirmă sus și tare, că suprema plăcere vine din dobândirea treptată a rezistenței victimei, din cucerirea ei, și nu din posibilitatea de a dispune de prada doborâtă. Ceea ce Don Juan numește „iubire” se rezumă la perioada vânării, a cuceriii treptate, a lentei progresiuni către țel, a viziunii obstacolelor care cad unul câte unul. În schimb, țelul odată atins echivalează cu stingerea bruscă a interesului pentru persoana cucerită. Ideea că iubirea merge la Don Juan mâină-n-mâină cu interesul, plăcerea și exuberanța pe care le presupune mersul pe acest drum al împlinirii. El e cuceritorul care pleacă exact în clipa în care cetatea și-a deschis porțile. Deci, să conchid lejer, aș avea de menționat, că cartea deși e filozofică și sunt utilizați o sumedenie de termeni probabil încă neclari pentru unii, însă e bine exprimat subiectul cu care ne atrage „Despre seductie”. Recomand tuturor celor ce sunt tentați de a a afla originea seducției, și cum a evoluat în timp.
Lectură placută, seducătorilor!
Andronachi Iulia
Transilvania la Chișinău 